Remedii din florile de soc

Ultimele flori ale primăverii sunt şi cele cu proprietăţile vindecătoare cele mai intense. Hrănite de ploi, scăldate în lumină de soarele tot mai puternic şi mângâiate de vânturile blânde ale lui Mai, aceste flori sunt, pe bună dreptate, considerate elixire de vindecare. Să cunoaştem împreună florile de soc, unul dintre leacurile cele mai folosite în medicina tradiţională românească 

Despre soc, în popor se ştie de veacuri că este un copac altfel. Pe florile sale nu se aşează nici o albină, frunzele şi scoarţa sa nu ten­tea­ză nici un ierbivor, iar crenguţele sale sunt goale pe mijloc. Apoi, socul este cel care vesteşte că primăvara s-a sfârşit şi rămân la putere dogoritoarele zile de vară, bucheţelele sale albe şi parfumate fiind ultimele flori ale primăverii. Socul este recunoscut, deopotrivă în folclorul românesc şi în cel european, drept plantă de leac, dar şi magică. În satele din nordul Moldovei şi din Ardeal, se spunea că socul este ocrotit de către "iele" sau de către "cei din vânt". De aceea, el rareori este lovit de trăsnet, creşte pe orice fel de pământ şi nu este năpădit de omizi sau de alţi stricători. Se mai spunea că atingerea ramurilor sale este binefăcătoare pentru cei bolnavi, dar nu trebuie să dormi sub soc, mai ales dacă este înflorit, pentru că "cei din vânt" te pot îmbolnăvi, supăraţi că le-ai încălcat teritoriul. În Anglia şi în Scandinavia, era considerată o mare greşeală să tai un soc, mai ales dacă era bătrân, pentru că în ramurile sale şi-ar avea sălaş tot felul de duhuri ale naturii, care când se întorc pe înserat acasă şi îşi găsesc locuinţa distrusă, se răzbună teribil pe făptaş. Nenumărate mituri şi legende există despre soc din Orientul Mijlociu şi până în nordul Europei şi al Africii, limitele imensului său areal. 

Recoltarea florilor

Se culeg în zilele lipsite de umezeală şi pe cât posi­bil însorite, de sfârşit de mai - început de iunie, prin tăierea ciorchinilor de pe tulpină. După culegere, vor fi ţinute, cât mai răsfirate posibil, într-un coş în care să pă­trundă aer, pentru că altfel se vor încinge, se vor înne­­­gri şi se vor strica foarte rapid. 

Proaspete, florile de soc se folosesc la obţinerea binecunoscutei socate, în timp ce uscate, sunt administrate în scop terapeutic, sub formă de infuzie combi­nată, pul­bere, tinctură sau ulei. 

Us­ca­rea nu se face la umbră, ca la majoritatea plan­telor medici­nale, ci la soare, pentru a fi mai rapidă, şi planta (care are codi­ţele foar­te bogate în apă) să nu intre în fer­mentaţie şi să se strice. 

De regulă, florile se întind la soare sub o placă de sticlă, ca să nu le plouă, în strat unic şi suficient de răsfirate ca să se poată usca rapid. Florile uscate de soc au codiţele tari şi casante, iar petalele capătă o tentă ceva mai găl­buie.

Socată pentru sănătatea rinichilor

Această băutură se poate face atât din flori proas­pete, cât şi uscate de soc (dar nu mai vechi de un an), astfel: Se iau 12 ciorchini de flori de soc şi se spală de praf sau musculiţe, apoi se toacă foarte bine şi se pun într-un borcan de patru-cinci litri. Se adaugă peste flori sucul de la 2 lămâi şi 300 de grame de miere, apoi se pun 3 litri de apă de izvor şi se amestecă totul foarte bine, până când mierea se dizolvă. Se acoperă borcanul cu o farfurioară şi se lasă să fermenteze vreme de trei-patru zile, la temperatura camerei. Când lichidul din interio­rul borcanului a căpătat miros pregnant de soc şi are un gust uşor înţepător (de la dioxidul de carbon elimi­nat în timpul fermentaţiei), socata se filtrează şi se pune în sticle de un litru, la frigider.

Efect terapeutic: un litru şi jumătate de socată con­­sumată zilnic stimulează puternic activitatea rini­chi­lor, previne precipitarea sărurilor şi formarea nisi­pului şi a pietrelor la rinichi, ajută la eliminarea sur­plusului de apă din ţesuturi, tratând eficient umflarea mâinilor şi a picioarelor. Persoanele care se confruntă frecvent cu afecţiuni cum ar fi nefrita, pielonefrita sau cistita vor face, o dată la trei luni, câte o cură de 1-2 săptămâni cu socată.

Infuzie combinată de soc, pentru sistemul nervos

Se pun 3-4 linguriţe de flori de soc mărunţite la macerat, în jumătate de litru de apă, vreme de 8-10 ore, după care se filtrează. Preparatul rezultat se pune deo­parte, iar planta rămasă după filtrare se fierbe în încă jumătate de litru de apă, vreme de 5 minute, după care se lasă să se răcească şi se filtrează. În final, se ames­tecă cele două extracte, obţinându-se cca un litru de preparat, care se foloseşte intern sau extern.

Efect terapeutic: echilibrează sistemul nervos, exercitând simultan o acţiune stimulentă şi calmantă. Un studiu făcut în Serbia a pus în evidenţă faptul că florile de soc admi­nis­trate în paralel cu medicamente cu acţiune sedativă, cum ar fi fenobar­bitalul sau morfi­na, reduc spectaculos efectele adverse ale acestora. Mai mult, după ce se întrerupe adminis­trarea lor, trata­men­tul cu flori de soc ajută la revenirea mai rapidă a activi­tăţii nervoase la normal. Alte cercetări arată şi o capaci­tate a principiilor active din florile de soc de a reduce de­pendenţa fizică (nu şi cea psihică) de anumite dro­guri sau sedative de sinteză. Se foloseşte infuzia com­bi­nată de flori de soc, din care se bea câte o cană, de trei ori pe zi. O cură du­rează 4-6 săptămâni, după care se face o pauză de 3 săptămâni şi apoi se poate relua.

Ceai fierbinte de soc, pentru răceală

Se foloseşte de regulă doar ca remediu de urgenţă, pentru efectul sudorific, febrifug şi antitusiv, deoarece prin opărirea plantei se pierd în mare parte celelalte calităţi terapeutice ale florilor de soc. Infuzia fierbinte se prepară prin opă­rirea unei linguriţe de plantă uscată şi mărunţită cu o cană (250 ml) de apă clocotită, după care se lasă la in­fu­zat vreme de 10-15 minute, se fil­trează şi se bea cât mai caldă posibil.

Efect terapeutic: în bolile in­fecţioase acute, cum ar fi răcelile (in­fecţiile gri­pale), cistitele acute (înso­ţite de febră), bronşitele bacteriene. Cel mai bun moment pentru admi­nis­trarea so­cului es­te de­butul in­fecţiei, când a­par pri­mele simp­tome.

În cazul in­fecţiilor însoţite de febră, socul va avea o ac­ţi­u­ne asemă­nă­toa­re cu cea a aspi­rinei, produ­când vasodila­ta­ţie şi o trans­piraţie puter­nică, după care, gradat, tempe­ratura corpului se va nor­maliza. Este un remediu foarte eficient şi, spre deo­sebire de febrifugele de sinteză, nu deprimă sistemul imunitar şi nu "încurcă" mecanismul febrei, care (în anumite limite) este cât se poate de benefică, fiind un mijloc natural de apărare a corpului împotriva infecţiei.

De asemenea ceaiul de soc are si efect diuretic şi este foarte eficient în detoxifierea organismului deci si pentru piererea în greutate. Frunzele de soc au si puternice proprietăţi insecticide.

ceai de soc.

Florile au efect diuretic, laxativ, antiinflamator şi au proprietăţi antivirale şi antiseptice, în timp ce fructele au excelente proprietăţi antioxidante.

Atât florile cat si frunzele conţin rutin, izocuercitin şi hiperozid. Florile conţin glicozide, taninuri, sapine, pectine, uleiuri esenţiale, vitamina C şi saruri minerale, iar fructele conţin taninuri şi antociani cum sunt sambucin, sambucianin, crisantemin şi alte glicozide şi cianidine.

Numai florile şi fructele de soc pot fi folosite pentru uz intern. 

Frunzele si ramurile socului sunt otravitoare pentru consum.

Pulbere de soc, pentru bronşită şi sinuzită

Pulberea se obţine prin măcinarea fină, cu râşniţa electrică de cafea, a florilor uscate ale plantei. Depozi­tarea pulberii obţinute astfel se face în borcane de sticlă închise ermetic, în locuri întunecoase şi reci, pe o peri­oadă de maximum 2 săptămâni (deoarece uleiurile volatile se evaporă foarte rapid). Se adminis­trează de 3 ori pe zi, câte o linguriţă rasă, pe stomacul gol.

Efect terapeutic: reduce inflamaţia căilor respi­ra­torii, ajută la eliminarea secreţiilor în exces şi stimu­lează local capacitatea naturală de apărare a organis­mului împotriva infecţiei. De asemenea, florile de soc previn şi combat excesul de mucus din organism, mai ales de pe căile respiratorii. Se ţin cure de 14 zile, cu o săptămână de pauză, timp în care se administrează câte o linguriţă de pulbere de soc, de 4 ori pe zi. Supli­men­tar, se aplică pe frunte sau, după caz, pe piept com­pre­se, cât mai calde posibil, cu infuzie combinată de soc (se pune deasupra compresei un bidon cu apă cât de fierbinte putem suporta).

Cataplasme cu flori de soc, pentru articulaţii

O mână de flori mărunţite de soc se lasă timp de 1-2 ore să se înmoaie în apă caldă (40-50° C). Se aplică apoi direct pe locul afectat, acoperindu-se cu o bucăţică de nailon, şi totul se înveleşte cu un material textil gros, de preferinţă din lână. Se lasă să acţioneze vreme de o oră, apoi planta se îndepărtează, iar locul se spală cu apă călduţă. În afara sezonului de culegere a florilor de soc, se poate folosi în acelaşi mod planta uscată sau chiar frunzele proaspete, bine tocate în prealabil.

Efect terapeutic: antiinflamator asu­pra articula­ţiilor. De asemenea, cata­plasmele cu soc, flori sau frun­ze, produc o reacţie de încălzire locală, foarte utilă pen­tru persoanele care suferă de nevralgii sau la care pro­blemele articulare se declanşează prin expunerea la curenţi de aer, frig sau umezeală. În medicina populară românească, cataplasmele cu soc erau folosite şi în bronşite sau pneumonii, încălzirea puternică şi sudora­ţia pe care o provocau declanşând - se pare - o reacţie imunitară foarte puter­nică. Dincolo de consideraţiile ştiinţi­fice, cataplasmele cu soc erau printre cele mai puternice şi eficiente leacuri folosite în infecţiile respi­ratorii acute, înaintea descoperirii antibioticelor de sinteză.

Ulei de flori de soc, pentru piele

Se pun într-un borcan cu filet 15 lin­guri de pulbere de flori de soc, peste care se adaugă jumătate de litru de ulei de măsline sau de sâmburi de struguri. Se închide borcanul ermetic, se lasă flo­rile să macereze la soare vreme de două săptămâni, după care lichidul se filtrea­ză, iar preparatul rezultat se pune într-o sticlă închisă la culoare. De regulă, se foloseşte ca soluţie de masaj, pentru persoanele cu pielea uscată.

Efect terapeutic: hrăneşte şi reface troficitatea normală a pielii cu tendinţă de uscare. Ungerea tegu­mentelor cu acest ulei se face în perioadele cu vânt şi aer uscat, dar şi în timpul perioadelor reci. Cel mai bine este să se facă un masaj pe tot corpul cu ulei de flori de soc, imediat după duş sau baie. În perioadele men­ţio­nate, când pielea este mai sensibilă, ideal ar fi ca acest tratament să se facă o dată la 7 zile.

Pielea îmbătrânită prematur se tratează de aseme­nea cu masaj cu ulei de soc. Se recomandă în mod special pentru pielea de pe picioare şi de pe mâini, care are cele mai puternice tendinţe de uscare şi de formare a unor straturi rugoase.

Pentru tratarea arsurilor solare, se întinde pe piele uleiul de flori de soc, care are efecte calmante şi ajută la refacerea tegumentelor. Anumite studii de laborator arată o acţiune anti-mutagenă a socului, care ar ajuta la prevenirea cancerului de piele, după expunerea ex­cesivă la radiaţiile solare.

Precauţii şi contraindicaţii

Florile de soc, la fel ca toate produsele pe bază de soc, se vor administra cu prudenţă pe perioada sarcinii şi a alăptării. De asemenea, administrarea socului se va face sub supraveghere medicală în cazul persoanelor care iau laxative şi diuretice de sinteză. În general, persoanele cu predispoziţie alergică vor lua la început doze mici de soc, iar în cazul în care apar iritaţii pe piele, dificultăţi în respiraţie, curgerea nasului sau a ochilor, administrarea acestei plante se va întrerupe. Aceeaşi măsură va fi luată în cazul persoanelor cu sen­sibilitate digestivă, dacă apar simptome cum ar fi diareea, crampele abdominale, greaţa. Copiilor sub 12 ani li se vor administra cu prudenţă, în doze reduse de 2-4 ori, produse pe bază de flori de soc, întreru­pân­du-se tratamentul dacă apare unul din simptomele sus-menţionate.

Sursa info: formula As.